În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Iubiți frați și surori întru Domnul!

Astăzi ne-am adunat în sfânta biserică pentru a slăvi cea mai mare taină a credinței noastre ortodoxe: pe Unicul Dumnezeu în Trei Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Astăzi este marele praznic al Sfintei Treimi, ziua Cincizecimii și ziua de naștere a Bisericii lui Hristos. Nu întâmplător Biserica numește această zi una dintre cele mai mari sărbători ale anului. Dacă Nașterea Domnului a descoperit lumii pe Mântuitorul, dacă Învierea lui Hristos a biruit moartea, atunci Cincizecimea a descoperit oamenilor lucrarea harului Sfântului Duh și plinătatea Noului Legământ.

Am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie și în citirile apostolice cum Domnul Și-a împlinit făgăduința. Înainte de Înălțarea Sa la cer, Domnul nostru Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor să nu plece din Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui. Apostolii nu înțelegeau încă pe deplin ceea ce avea să se întâmple. Erau oameni simpli – pescari, lucrători, oameni fără bogății și fără putere lumească. Dar tocmai pe ei i-a ales Domnul, pentru că lui Dumnezeu nu-I trebuie cei puternici ai lumii acesteia, ci cei curați cu inima.

Și iată că, după zece zile de la Înălțare și după cincizeci de zile de la Paști, s-a săvârșit o mare minune. Din cer s-a auzit un vuiet ca de vânt puternic, iar deasupra capetelor apostolilor s-au arătat limbi ca de foc și Sfântul Duh S-a pogorât peste ei. Atunci s-a întâmplat ceva uimitor: cei care ieri se temeau au devenit astăzi neînfricați; cei care ieri stăteau ascunși în spatele ușilor încuiate au ieșit să propovăduiască lumii întregi; cei care ieri erau oameni simpli au devenit învățători ai universului. Aceasta a făcut-o Sfântul Duh. De aceea sărbătoarea de astăzi ne amintește un adevăr foarte important: omul fără Dumnezeu este slab, iar cu Dumnezeu este capabil de lucruri mari.

Fraților și surorilor! Pentru a înțelege profunzimea acestei sărbători, să ne amintim de Vechiul Testament. Când Domnul a scos poporul lui Israel din robia Egiptului, l-a adus la Muntele Sinai. Acolo s-a arătat slava lui Dumnezeu, acolo au fost tunete și fulgere, acolo Moise a primit tablele Legii și acolo s-a încheiat Legământul dintre Dumnezeu și oameni. Domnul a dat poruncile Sale și a arătat calea vieții. Acesta a fost Vechiul Legământ.

Dar timpul a trecut, iar oamenii au încălcat mereu Legea. Ei știau ce este binele, dar adesea făceau răul. Cunoșteau poruncile, dar nu aveau puterea să le împlinească deplin. De aceea Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, nu a părăsit omenirea. L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său. Domnul Iisus Hristos a venit să mântuiască omul. El nu a venit să desființeze Legea lui Moise, ci să o împlinească. El a adus Noul Legământ – legământul iubirii, al harului și al mântuirii. Prin Cruce, prin Golgota și prin Învierea Sa, Domnul a deschis oamenilor calea spre Împărăția Cerurilor.

Dar nici aceasta nu a fost încă deplina împlinire a iconomiei dumnezeiești. Era nevoie ca Sfântul Duh să Se pogoare peste Biserică și ca harul lui Dumnezeu să înceapă să lucreze în inimile oamenilor. Tocmai aceasta s-a întâmplat în ziua Cincizecimii. De aceea sărbătoarea de astăzi poate fi numită ziua împlinirii făgăduințelor dumnezeiești. Ceea ce a fost vestit lui Moise, prorocilor și drepților Vechiului Testament și-a găsit astăzi plinătatea. Legea a fost dată prin Moise. Harul și adevărul au venit prin Domnul Iisus Hristos. Iar puterea de a trăi după acest adevăr a fost dăruită prin Sfântul Duh.

Iată de ce această sărbătoare este atât de importantă pentru fiecare creștin ortodox.

Fraților și surorilor! Dar ce este Sfânta Treime? Este cea mai mare taină a credinței noastre. Noi mărturisim un singur Dumnezeu în Trei Ipostasuri. Dumnezeu Tatăl este Creatorul fără de început al cerului și al pământului. Dumnezeu Fiul este Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume pentru mântuirea noastră. Dumnezeu Duhul Sfânt este Mângâietorul, Sfințitorul și Dătătorul de viață. Cuvântul „ipostas” poate părea dificil, dar sensul său este simplu: înseamnă Persoană. Trei Persoane dumnezeiești, dar nu trei dumnezei. După cum soarele are lumină și căldură, rămânând un singur soare, tot astfel Dumnezeu este unul după ființa Sa, deși Se descoperă nouă ca Tată, Fiu și Sfânt Duh. Mintea omenească nu poate cuprinde pe deplin această taină, dar inima credincioasă o primește cu evlavie și dragoste.

Astăzi stăm într-o biserică împodobită cu verdeață. Priviți în jur: ramuri verzi, frunze tinere, iarbă proaspătă. Nu întâmplător Biserica păstrează această tradiție veche. Verdele este culoarea vieții, a speranței și a înnoirii duhovnicești. După iarna rece, pământul se acoperă din nou cu verdeață, totul prinde viață și se umple de putere. Tot astfel și sufletul omului fără Dumnezeu este asemenea unui pământ uscat. Dar când vine harul Sfântului Duh, sufletul învie. În el apar credința, dragostea, pacea și dorința de a face binele.

Deosebit de apropiată poporului nostru este tradiția aducerii în biserică a ramurilor de nuc. Frunzele largi ale nucului ne amintesc de acoperământul lui Dumnezeu. Ele par să ne umbrească, așa cum Domnul îl acoperă pe om cu mila Sa. Astăzi întreaga biserică seamănă cu o grădină a Raiului. Și aceasta este foarte simbolic, pentru că Sfântul Duh îl întoarce pe om la ceea ce s-a pierdut prin căderea în păcat. El ne întoarce la Dumnezeu și la viața veșnică.

Fraților și surorilor! Ieri Biserica a săvârșit Sâmbăta Moșilor de vară. Ne-am rugat pentru părinții, bunicii, rudele și binefăcătorii noștri, pentru toți creștinii ortodocși adormiți din veac. Dar nu trebuie să credem că pomenirea celor adormiți se face doar o dată pe an. Dragostea nu are termen. Dacă ne iubim părinții, să ne rugăm pentru ei. Dacă îi iubim pe cei apropiați, să-i pomenim. Dacă ne iubim rudele adormite, să dăm pomelnice, să facem milostenie și să aducem jertfa cea fără de sânge la Sfânta Liturghie.

De ce este atât de important? Pentru că după moarte omul nu mai poate aduce pocăință, nu-și mai poate schimba viața și nu-și mai poate îndrepta greșelile. Dar noi putem să ne rugăm pentru el, putem cere mila lui Dumnezeu și putem aduce pentru el rugăciuni și fapte bune. De aceea Biserica nu-și uită niciodată fiii adormiți și nici noi nu trebuie să-i uităm.

Astăzi mulți dintre noi își amintesc de părinți, de soți, de copii, de frați și de surori. Să ne amintim că dragostea este mai puternică decât moartea. Dragostea continuă și dincolo de hotarele vieții pământești. Rugăciunea noastră ajunge la cei care nu mai sunt lângă noi. Credem că sufletele celor adormiți se află în mâinile lui Dumnezeu. Credem că sfinții se roagă pentru întreaga lume. Credem că Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil stau înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Nu întâmplător mănăstirea noastră poartă numele acestor mari Arhangheli. Arhanghelul Mihail este apărătorul credinței și biruitorul puterilor întunericului. Arhanghelul Gavriil este vestitorul mântuirii și al voii lui Dumnezeu. Ne adresăm lor în rugăciuni și le cerem mijlocirea înaintea Domnului. Dar scopul final al rugăciunii noastre este Dumnezeu Însuși: ca Domnul să ne ierte păcatele, să odihnească sufletele celor adormiți și să ne dăruiască tuturor Împărăția Cerurilor.

Iar acum, după bucuria Cincizecimii, Biserica ne amintește și de un alt lucru important. În curând începe Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De ce a rânduit Biserica acest post după Cincizecime? Pentru că apostolii, după ce au primit pe Sfântul Duh, s-au pregătit pentru marea lor slujire prin rugăciune și înfrânare.

Postul nu este necesar lui Dumnezeu. Postul este necesar nouă. El ne ajută să ne vedem păcatele, să luptăm împotriva patimilor și să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră. Astăzi mulți sunt gata să lucreze pe câmp de dimineață până seara, să suporte căldura, oboseala și lipsurile pentru recolta viitoare. Dar suntem noi gata să lucrăm pentru sufletul nostru? Suntem gata să renunțăm la ceea ce este de prisos pentru Hristos? Suntem gata să dedicăm mai mult timp rugăciunii și citirii Sfintei Evanghelii? Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul?

A venit luna iunie. A început vara. Încep muncile câmpului, grijile și ostenelile. Dar, în mijlocul tuturor preocupărilor pământești, să ne amintim de veșnicie. Să ne amintim de Dumnezeu, de Sfânta Treime, de cei adormiți ai noștri și de postul care urmează. Să ne amintim că viața noastră pământească este doar un drum către Patria Cerească.

Iar harul Sfântului Duh, Care S-a pogorât peste apostoli în ziua Cincizecimii, să întărească pe fiecare dintre noi. Domnul să binecuvânteze casele și familiile noastre. Rugăciunile Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil să ne păzească de tot răul. Domnul să dăruiască iertare rudelor noastre adormite. Și pe toți să ne învrednicească de mântuirea cea veșnică și de bucuria Împărăției Cerurilor, unde neîncetat este slăvită Preasfânta și de Viață Făcătoarea Treime – Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin.

Harul Cincizecimii: Sărbătoarea Troiței la Mănăstirea Ramazan

Iubiți întru Domnul, dragi frați și surori!

Din toată inima vă felicit cu luminatul și mântuitorul praznic al Înălțării Domnului! În această mare zi, Sfânta Biserică își amintește cum Domnul nostru Iisus Hristos, după slăvita Sa Înviere, S-a înălțat la Ceruri, binecuvântând pe ucenicii Săi și făgăduind că va rămâne cu cei credincioși până la sfârșitul veacurilor. Înălțarea lui Hristos ne amintește că viața pământească este trecătoare, iar adevărata noastră Patrie este Împărăția Cerurilor, către care fiecare creștin ortodox trebuie să tindă prin rugăciune, pocăință și fapte bune.

Să păstrăm, iubiții mei, cu tărie sfânta credință ortodoxă, să trăim în pace și bună înțelegere, să ne purtăm cu dragoste unii față de alții, să ajutăm pe cei neputincioși și să mângâiem pe cei întristați. În fiecare casă să fie rugăciune, frică de Dumnezeu și mulțumire către Domnul pentru toate marile Sale binefaceri. Mai ales în vremurile acestea grele, să ne amintim că Domnul nu părăsește niciodată pe cei care aleargă la El cu credință și nădejde.

Mă rog Milostivului Mântuitor să reverse asupra tuturor sănătate sufletească și trupească, pace familiilor voastre, belșug de binecuvântări și ajutorul Său ceresc în toate faptele bune. Să întărească Domnul pe cei ce se ostenesc, să mângâie pe cei întristați și să păzească pe copii, pe bătrâni și pe toți creștinii ortodocși sub sfântul Său acoperământ. Bucuria praznicului Înălțării Domnului să vă umple inimile de lumină, nădejde și mângâiere duhovnicească.

Cu arhierească binecuvântare și rugăciune pentru voi toți,
† Mitropolitul Irineu

Sărbătoarea Înălțării Domnului la Mănăstirea Ramazan: solemnitatea înălțării duhovnicești și a unității în rugăciune

Iubiți frați și surori în Hristos,

Hristos a înviat!

Astăzi, Sfânta Biserică prăznuiește Duminica Tomii, numită și Antipasca. În această zi ne amintim de arătarea Domnului nostru Iisus Hristos cel Înviat către Sfântul Apostol Toma. Când ceilalți ucenici i-au spus că L-au văzut pe Mântuitorul înviat, el nu a crezut îndată. Toma a spus că nu va crede până când nu va vedea cu ochii săi urmele cuielor și nu va pune mâna sa în coasta Domnului. După opt zile, Hristos S-a arătat din nou ucenicilor și l-a chemat pe Toma să se încredințeze. Atunci apostolul a căzut înaintea Lui și a rostit acele cuvinte mari și sfinte: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Însă Domnul i-a răspuns cu cuvinte care se adresează și nouă tuturor: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.” În aceste cuvinte se află o mare învățătură a credinței creștine. Domnul ne cheamă să avem încredere în El nu doar atunci când vedem minuni cu ochii noștri, ci și atunci când inima noastră mărturisește prezența Lui. Noi nu L-am văzut pe Hristos Cel Înviat așa cum L-au văzut apostolii, dar credem mărturiei lor, credem Sfintei Evanghelii, credem Bisericii lui Hristos și nenumăraților sfinți care, de-a lungul veacurilor, au mărturisit prin viața lor adevărul Învierii.

Nu întâmplător, astăzi am auzit în cântările bisericești aceste cuvinte minunate: „Astăzi primăvara bine mireasmă răspândește și făptura cea nouă se bucură. Astăzi se ridică încuietorile ușilor, iar necredința prietenului Toma strigă: Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Cât de apropiate sunt aceste cuvinte de viața omului simplu, care își câștigă pâinea prin muncă! Este suficient să privim în jurul nostru. Însăși natura ne propovăduiește astăzi despre Învierea lui Hristos.

Nu cu mult timp în urmă, câmpurile erau cenușii și goale, copacii fără frunze, iar pământul părea lipsit de viață. Dar a venit primăvara și totul s-a schimbat. Pajiștile au înverzit, livezile au înflorit, aerul s-a umplut de mireasmă, iar păsările cântă de dimineață până seara. Totul pare că se bucură și Îl slăvește pe Creatorul său. Așa cum spune cântarea Bisericii, astăzi primăvara bine mireasmă răspândește și întreaga făptură se veselește.

Omul de la țară înțelege foarte bine această taină. El ia un bob de grâu și îl aruncă în pământ. După un timp, sămânța dispare sub țărână și pare că moare. Dar tocmai atunci începe o viață nouă. Din acel bob răsare firul verde, apoi spicul și în cele din urmă rodul bogat. Astfel ne arată Dumnezeu în fiecare an taina Învierii. După cum sămânța moare și renaște pentru o viață nouă, tot astfel Hristos a înviat din mormânt și a biruit moartea pentru totdeauna.

Când țăranul seamănă ogorul său, el nu sapă în fiecare zi pământul ca să vadă dacă a răsărit sămânța. El crede, așteaptă și muncește. Știe că dacă Dumnezeu va trimite ploaie, soare și vreme bună, va veni și recolta. Tot astfel trebuie să trăiască și sufletul creștinului. De multe ori vrem să vedem imediat ajutorul lui Dumnezeu, să primim pe loc răspuns la rugăciunile noastre, să scăpăm repede de necazuri și boli. Dar Domnul ne învață răbdarea și încrederea. După cum agricultorul așteaptă vremea secerișului, tot astfel creștinul trebuie să aștepte cu nădejde mila lui Dumnezeu.

Sărbătoarea de astăzi ne amintește și că bucuria Învierii nu aparține doar oamenilor. Întreaga creație participă la această bucurie. Florile, copacii, păsările, râurile, câmpiile și pădurile mărturisesc înțelepciunea și iubirea Creatorului. Toată natura care ne înconjoară vorbește despre viața pe care Dumnezeu o dăruiește lumii. Iar dacă făptura necuvântătoare Își slăvește Creatorul, cu atât mai mult trebuie să-L slăvim noi, cei creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

De aceea, să nu fim asemenea lui Toma înainte de întâlnirea sa cu Hristos, șovăitor și plin de îndoieli. Să fim asemenea lui după întâlnirea cu Domnul, statornici în credință și gata să mărturisim din toată inima: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi a vieții noastre, pentru ploaie și pentru soare, pentru pâinea de pe masa noastră, pentru familiile noastre, pentru toate bucuriile și chiar pentru încercările prin care Domnul ne conduce spre mântuire.

Când privim livezile înflorite, câmpurile verzi și frumusețea primăverii, să ne amintim cuvintele cântării de astăzi: „Astăzi primăvara bine mireasmă răspândește și făptura cea nouă se bucură.” Să se bucure împreună cu întreaga creație și inimile noastre, pentru că Hristos a biruit moartea, a deschis oamenilor calea către viața veșnică și a dăruit lumii o nădejde pe care nimeni nu o poate lua.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

De ce este adevărul atât de important pentru un creștin? Pentru că Hristos a spus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Asta înseamnă că atunci când omul trăiește în minciună, el se îndepărtează de Hristos. Iar atunci când trăiește în adevăr, se apropie de El. Adevărul poate fi greu, incomod, poate să nu placă oamenilor și uneori chiar să doară, dar fără adevăr omul începe să se distrugă pe sine și pe cei din jur.

Astăzi oamenii se tem foarte mult să spună adevărul. Se tem să nu supere, se tem să nu piardă relații, se tem să nu fie înțeleși greșit. De aceea aleg adesea o minciună comodă. Uneori omul minte ca să pară mai bun decât este. Alteori minte ca să evite responsabilitatea. Uneori se preface că totul este bine, deși înăuntru totul este deja greșit. Și treptat minciuna devine un obicei. Omul nici nu mai observă cum începe să trăiască nu așa cum este în realitate, ci așa cum îi este convenabil.

Dar minciuna nu rămâne niciodată doar la nivel de cuvinte. Mai întâi omul îl minte pe altul, apoi începe să se mintă pe sine. Începe să-și justifice păcatele, slăbiciunile și faptele greșite. Începe să se convingă că răul este normal, că vocea conștiinței poate fi redusă la tăcere și că Dumnezeu „oricum va înțelege”. Iar aceasta este deja cea mai periculoasă stare, pentru că omul începe să piardă adevărul din el însuși.

Iar fără adevăr omul nu poate fi aproape de Hristos. Pentru că Hristos este Adevărul. Nu poți spune că Îl iubești pe Dumnezeu și în același timp să trăiești în minciună. Nu poți să te rogi lui Dumnezeu și în același timp să-ți construiești viața pe înșelăciune. Dumnezeu vede nu doar cuvintele omului, ci și inima lui. În fața oamenilor omul poate să se prefacă, înaintea lui însuși poate să se justifice, dar înaintea lui Dumnezeu adevărul nu poate fi ascuns.

Și cel mai înfricoșător nu este nici măcar faptul că omul îl minte pe alt om. Cel mai înfricoșător este când prin minciună omul începe să se îndepărteze de Dumnezeu. Pentru că orice minciună este o încercare de a trăi fără adevăr, iar asta înseamnă fără Hristos. Atunci când omul minte în mod conștient, el nu îi înșală doar pe oameni. El încearcă să-și înșele propria conștiință și să trăiască de parcă Dumnezeu nu ar vedea.

Dar adevărul nu i-a fost dat omului pentru a-i judeca pe ceilalți sau pentru a fi crud. Și adevărul trebuie spus cu dragoste. Poți spune adevărul într-un mod care rănește și umilește omul, sau îl poți spune într-un mod care îl ajută să se mântuiască. Hristos le spunea oamenilor adevărul chiar și atunci când era greu de auzit, pentru că adevărul vindecă sufletul. Minciuna poate liniști omul pentru o vreme, dar nu îl mântuiește. Doar adevărul mântuiește.

Foarte des omul nu vrea să audă adevărul tocmai pentru că în adâncul lui îl recunoaște. Adevărul tulbură conștiința. Îl obligă pe om să se vadă așa cum este cu adevărat. Și asta este greu. Este mult mai ușor să trăiești în justificări, să te prefaci că totul este bine și să dai vina pe alții. Dar până când omul nu încetează să se mintă pe sine, nu va putea veni cu adevărat la Dumnezeu.

De aceea creștinul trebuie să învețe să trăiască în adevăr chiar și atunci când este greu. Chiar și atunci când este incomod. Chiar și atunci când nu este înțeles de ceilalți. Pentru că este mai bun un adevăr amar care îl apropie pe om de Hristos, decât o minciună dulce care îl îndepărtează de El.

Adevărul poate răni mândria omului, dar salvează sufletul. Iar minciuna poate fi plăcută, frumoasă și comodă, dar în interior ea distruge întotdeauna omul. Și dacă Hristos este Adevărul, atunci drumul către El trece întotdeauna prin adevăr.