De ce este adevărul atât de important pentru un creștin? Pentru că Hristos a spus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Asta înseamnă că atunci când omul trăiește în minciună, el se îndepărtează de Hristos. Iar atunci când trăiește în adevăr, se apropie de El. Adevărul poate fi greu, incomod, poate să nu placă oamenilor și uneori chiar să doară, dar fără adevăr omul începe să se distrugă pe sine și pe cei din jur.
Astăzi oamenii se tem foarte mult să spună adevărul. Se tem să nu supere, se tem să nu piardă relații, se tem să nu fie înțeleși greșit. De aceea aleg adesea o minciună comodă. Uneori omul minte ca să pară mai bun decât este. Alteori minte ca să evite responsabilitatea. Uneori se preface că totul este bine, deși înăuntru totul este deja greșit. Și treptat minciuna devine un obicei. Omul nici nu mai observă cum începe să trăiască nu așa cum este în realitate, ci așa cum îi este convenabil.
Dar minciuna nu rămâne niciodată doar la nivel de cuvinte. Mai întâi omul îl minte pe altul, apoi începe să se mintă pe sine. Începe să-și justifice păcatele, slăbiciunile și faptele greșite. Începe să se convingă că răul este normal, că vocea conștiinței poate fi redusă la tăcere și că Dumnezeu „oricum va înțelege”. Iar aceasta este deja cea mai periculoasă stare, pentru că omul începe să piardă adevărul din el însuși.
Iar fără adevăr omul nu poate fi aproape de Hristos. Pentru că Hristos este Adevărul. Nu poți spune că Îl iubești pe Dumnezeu și în același timp să trăiești în minciună. Nu poți să te rogi lui Dumnezeu și în același timp să-ți construiești viața pe înșelăciune. Dumnezeu vede nu doar cuvintele omului, ci și inima lui. În fața oamenilor omul poate să se prefacă, înaintea lui însuși poate să se justifice, dar înaintea lui Dumnezeu adevărul nu poate fi ascuns.
Și cel mai înfricoșător nu este nici măcar faptul că omul îl minte pe alt om. Cel mai înfricoșător este când prin minciună omul începe să se îndepărteze de Dumnezeu. Pentru că orice minciună este o încercare de a trăi fără adevăr, iar asta înseamnă fără Hristos. Atunci când omul minte în mod conștient, el nu îi înșală doar pe oameni. El încearcă să-și înșele propria conștiință și să trăiască de parcă Dumnezeu nu ar vedea.
Dar adevărul nu i-a fost dat omului pentru a-i judeca pe ceilalți sau pentru a fi crud. Și adevărul trebuie spus cu dragoste. Poți spune adevărul într-un mod care rănește și umilește omul, sau îl poți spune într-un mod care îl ajută să se mântuiască. Hristos le spunea oamenilor adevărul chiar și atunci când era greu de auzit, pentru că adevărul vindecă sufletul. Minciuna poate liniști omul pentru o vreme, dar nu îl mântuiește. Doar adevărul mântuiește.
Foarte des omul nu vrea să audă adevărul tocmai pentru că în adâncul lui îl recunoaște. Adevărul tulbură conștiința. Îl obligă pe om să se vadă așa cum este cu adevărat. Și asta este greu. Este mult mai ușor să trăiești în justificări, să te prefaci că totul este bine și să dai vina pe alții. Dar până când omul nu încetează să se mintă pe sine, nu va putea veni cu adevărat la Dumnezeu.
De aceea creștinul trebuie să învețe să trăiască în adevăr chiar și atunci când este greu. Chiar și atunci când este incomod. Chiar și atunci când nu este înțeles de ceilalți. Pentru că este mai bun un adevăr amar care îl apropie pe om de Hristos, decât o minciună dulce care îl îndepărtează de El.
Adevărul poate răni mândria omului, dar salvează sufletul. Iar minciuna poate fi plăcută, frumoasă și comodă, dar în interior ea distruge întotdeauna omul. Și dacă Hristos este Adevărul, atunci drumul către El trece întotdeauna prin adevăr.
